Din sumarul nr. 14/2006

Editorial
Augustin Buzura       

Revista Revistelor
C. Stănescu        

Politică
Alfred Bulai, De ce să iei mită când poţi să dai?        
Mădălina Firănescu, Nervi
de primăvară
Adrian-Paul Iliescu, De la vehemenţă la “cultura urii”
 Dicţionarul României eterne       
George Maior, Cazul Miloşevici
şi ideea de justiţie internaţională            

Literatură
Mircea Iorgulescu, O satiră. Duhului lor         

Alte 100 de poeme alese de Petru Romoşan
Daniel Cristea-Enache, Sentimentalul ironist              Eugen Simion, Tânărul
Eugen Ionescu (I)  
Mihai Fulger, Atenţie! Debut
cu potenţial letal! 
Niculae Gheran, Bătrâneţe haine rele   

Arte
Costin Popa, Baluri mascate
la Opera din Timişoara        
Luminiţa Vartolomei,
Românii contraatacă!       
Virgil Mihaiu, Rafinamentele
lui Stefano Bollani                

Cultura controversei
Simona Drăgan, Michel Foucault, trecut şi prezent      

Psihanaliză
Matei Georgescu, Nevoia de sâmbătă              

Istorie
Florin Constantiniu,
Denunţul lui Bodnăraş
împotriva lui
Gheorghiu-Dej (V)             
Ioan Lăcustă, 1937-1939. În culisele cenzurii (II)

Recurs la memorie
Revista Cultura - 2 ani de
la înfiinţare, 1 an de la desfiinţare         
Cristina Rusiecki, Malpraxis
la Institutul Cultural Român. Jurnalul desfiinţaţilor
Cătălin D. Constantin, Sunt trist. Nu ştiu să joc şah        
Cornelia Maria Savu,
Monolog la perete        
Cătălin Sturza, Regulile dialogului civilizat şi căţeii dâmboviţeni        
Dorin-Liviu Bîtfoi, Lumea
nouă e în altă parte        

Interviu
Călin Dan în dialog cu
Adriana Mocca                

Reportaj
Sorina Paula Bolovan,
Istoria vieţii familiale în
satul românesc ardelean în epoca modernă: mit şi
realitate istorică        

Media
Bogdan Ghiu, Subiectul
sublim (I)   
Dan Mircea Cipariu, Aş da pagini web de la mine

Ars Combinatoria
Horia Gârbea, De la bugete
la poezia mistică!      
Mihai Plămădeală, Vocile             

Sensuri şi nonsensuri        

           Editorial          

               AUGUSTIN BUZURA

                                                              Cultura şi jocurile fanariote

          Nu ştiu cum se face, dar, în partea noastrã de lume, drumul de la proiect la realizare, chiar pentru construcţiile fireşti şi absolut necesare, este foarte lung şi pretinde eforturi uriaşe, adesea imposibil de depãşit. Gãsim, de exemplu, soluţii tehnice neaşteptate pentru a repara sau a porni un agregat, dar nu suntem capabili sã construim douã piese identice, sã facem, adicã, nişte lucruri din zona normalului, a  banalului.
         Absenţa tragicului din structura fiinţei noastre, neaderenţa deplinã  la  realitate, excesul de fantezie
sau o componentã discret paranoidã fac  nefirescul şi absurdul sã pluteascã peste toate. Anatemizãm pe cei
ce avem impresia cã ne vor rãul, cã ne persecutã, dar dormim în pat cu duşmanul şi, de cele mai multe ori,
nu ne dãm seama. Imaginãm şi proiectãm mari construcţii în mijlocul Bucureştiului, însã ne scapã din
vedere cã o treime din oraş este necanalizat, neasfaltat, cu case din pãmânt pe care le poate deteriora chiar
şi o ploaie mai zdravãnã. Pe vremea când se trãia pe cartele, într-o sãrãcie ca în zilele de dupã rãzboi sau ca
pe timpul nãvãlirilor barbare, Ceauşescu îşi vedea de construcţiile sale.
         Azi, aceleaşi „planuri din cuţite şi paharã“, aceeaşi strãveche neaderenţã la realitate: ne iau apele şi vânturile, sãrãcia a atins culmi nebãnuite, dar urmaşii sãi imagineazã partide mamut, unice aproape, care sã le asigure perpetuarea puterii, cu toate cã aici, aux portes de l Orient -  pentru a folosi sintagma lui Poincaré ,poate mai mult ca oriunde, construcţiile de orice fel nu sunt niciodatã pentru cine se pregãtesc…
De mult nu mai am vreo  îndoialã cã ceea ce la latinoamericani se petrece în literaturã, la noi  se întâmplã în realitate. De aceea, cred cã în prea puţine puncte ale globului se iau, mai mult ca la noi, dorinţele şi aspiraţiile drept realitate. De aici disperãrile,  revoltele şi enorma gãlãgie când castelele de nisip se prãbuşesc. Iar în aceeaşi ordine de idei, investiţiile sufleteşti, speranţa, rãmân aproape totdeauna fãrã acoperire.
        De ani şi ani de zile, de exemplu, sunt inundate exact aceleaşi zone, se revarsã aceleaşi ape, dar şteptãrile oamenilor au rãmas şi vor rãmâne, se pare, simple aşteptãri fiindcã, în realitate, nimeni nu are grijã de nimeni, nimeni nu se simte rãspunzãtor de nimic, toate se terminã cu plictisul ce urmeazã eternelor scandaluri, în înfruntarea dintre vis şi realitate câştigând aproape întotdeauna  visul. Sigur e cã atât oamenii cât şi guvernul au crezut şi, desigur, sperã  cã anul viitor nu va mai ploua atât de mult. Ceea ce nu s-a întâmplat şi nu are cum sã se întâmple. În rest, în spaţiul în care nu realitatea conteazã, ci ceea ce îşi imagineazã lumea despre ea, jocurile fanariote de-a justiţia, legalitatea şi moralitatea, în care mascaţii şi cãtuşele sunt oferite în locul pâinii, ocupã toate ecranele, spaţiile media şi minţile celor care sperã cu eterna candoare în mai binele acestor schimbãri.
        Poate cã  Loteria ar trebui sã-şi organizeze un departament al numitelor jocuri politice: cine urmeazã
la cãtuşe, cine urcã, pentru cât timp, cine coboarã etc.  Sigur cã ştiam toate astea şi acum 16 ani, când am structurat şi demarat Fundaţia Culturalã Românã - despre care nu vreau sã vorbesc deocamdatã. Oricum,
şi atunci se distrugea în devãlmãşie, ura, zgomotul,  furia,  biografiile falsificate şi apariţia violentã a atâtor veleitari şi impostori marcau - şi, din pãcate, mai marcheazã -  începutul noii ere,  şi tocmai de aceea mi se pãrea imoral sã spun cã nu se poate face nimic  înainte de a fi încercat eu însumi sã construiesc ceva. Şi m-am strãduit sã fac exact ceea ce ştiam şi aveam posibilitatea, plecând de la ideea cã niciodatã nu va veni la putere un partid sau un guvern care sã convinã tuturor.
         Iar apoi, dacã m-ar fi interesat cu adevãrat politica, mi-ar fi fost la îndemânã sã-mi creez un partid sau  sã mã înscriu în unul din cele existente care m-au invitat sã mã alãtur lor. Respectând autoritãţile statului liber alese, am început, aşadar, sã construiesc de la minus zero douã instituţii, o editurã, mai multe publicaţii, punţi numeroase cu lumea. Printre publicaţii, şi revista Cultura - desfiinţatã, în urmã cu un an, împreunã cu altele, trecute din patrimoniul Fundaţiei Culturale Române în cel al Institutului Cultural Român. Din fericire, oricât a fost de mare furia distructivã a celor ce m-au urmat, tot a mai rãmas ceva ce, deocamdatã, nu poate fi distrus: instituţia în sine, numitã Institutul Cultural Român. Le este greu  pentru cã atât cei ce o conduc, cât şi prietenii lor ar rãmâne fãrã nişte bani consistenţi.
         Cãci oricine lesne poate observa cã ori aceiaşi ori cei foarte apropiaţi lor - împart şi îşi fac parte -  sunt
în conducerea Institutului, a Fondului Cultural Naţional, a Uniunii Scriitorilor, în comitetele unor edituri, în diverse jurii etc. Si asta,  nu numai pentru cã numitele conflict de interese şi concurenţã neloialã le sunt
cu totul indiferente, ci şi fiindcã sunt luptãtori neînfricaţi pentru ceea ce înţeleg ei cã ar fi democraţia - concepţie, în viziunea lor, nu foarte diferitã de a dispãrutului de la Târgovişte. Cine nu spune ca noi nu este democrat, nu are talent, nu, nu etc. Pentru cã şi anticomuniştii-cu-orice-preţ, anticomuniştii postrevoluţionari, lucrativi, aristocraţii butoaielor goale sunt la fel de periculoşi ca şi   obiectul atenţiei acestora, comuniştii lungii şi complicatei perioade postbelice.
        Dar acesta este un alt capitol… Revenind însã la subiect, ideea unei reviste plurilingve  nu-mi aparţine. Profesorul meu de Istoria Medicinii, Valeriu L.Bologa, mi-a vorbit, cu vreo patru decenii în urmã, despre o publicaţie în patru limbi, la care fusese secretar de redacţie. Cultura, revistã tipãritã la Cluj în 1924,  a apãrut sub îndrumarea unui comitet din care fãceau parte Lucian Blaga pentru limba românã, Yves Auger  pentru francezã, de textele în germanã rãspundea Oskar Netoliczka iar de cele în maghiarã, Georges Kristof.  „Departe de orice influenţã politicã, spunea Sextil Puşcariu, redactorul  ei şef, vom avea curajul opiniilor noastre, dar vom pãstra imparţialitatea la care ne obligã respectul reciproc al unora faţã de ceilalţi.“
Atunci, nu m-am gândit cã mi se va ivi vreodatã prilejul sã  scot o publicaţie asemãnãtoare, dar soarta m-a ajutat ca peste exact patru decenii, sã fiu foarte aproape de  acest model, dar numai în românã şi englezã având, cu sprijinul unui generos „capitalist“ helveto-german, şansa de a proiecta şi o variantã în limba germanã.
        Publicaţia, strãinã mentalitãţii tribale din lumea noastrã literarã, era necesarã şi pentru încurajarea creaţiei literare româneşti şi a traducerilor, pentru stimularea unui dialog intelectual intern şi internaţional. Traducãtorii români stabiliţi în strãinãtate au gãsit în ea nu numai un sprijin profesional, ci şi posibilitatea de a-şi integra performanţele în cultura lor de origine. Literatura românã nefiind cunoscutã în lume, trebuie  sã dovedeşti mereu, în orice împrejurare cã ai cãrţi şi publicaţii interesante  asemenea celor din alte ţãri civilizate. Programele organizate cu Smithsonian Institution (SUA), cu Japan Foundation ori cu Circulo de Bellas Artes (Spania) le negociasem arãtând, printre altele, şi tipãriturile noastre. Cãrţile pe care le-am tradus în limbi strãine, pe banii puţini de care dispuneam,  pot fi gãsite în marile biblioteci ale lumii.
       Am organizat, de altfel, primele expoziţii de carte româneascã la Biblioteca Congresului American, la Biblioteca Regalã din Copenhaga, la Academia Brazilianã de Litere din Rio de Janeiro, la Cinemateca din Ierusalim, la Universitatea din München ş.a.m.d. Acum, ICR având generoase posibilitãţi sã cumpere cãrţi de la edituri frãţeşti, Editura Institutului nu mai face decât sã-şi încheie activitatea publicând cãrţile angajate prin contracte de fosta conducere, ajungând astfel, aşa cum şi-a dorit, sã nu mai facã nici o concurenţã nimãnui. În locul culturii scrise care începuse sã ocupe, în bibliotecile lumii spaţiile albe despre România, un cor religios a cântat de Crãciun în diverse biserici din Europa şi în sãli de spectacole  în Israel a cãrui încreştinare pare necesarã.
       Cât despre Cultura, ea a fost desfiinţatã sub pretextul penibil cã ar fi costat prea mult. De parcã prostia
ar fi mai ieftinã! Despre cele întâmplate şi cum au fost persecutaţi şi fugãriţi redactorii revistei, vor vorbi ei înşişi. Acum, la un an de la desfiinţarea acesteia şi la doi ani de la apariţie, mie îmi revine datoria de a mulţumi din suflet revistei Observator Cultural, în mod deosebit doamnei Carmen Muşat şi domnului Ovidiu Şimonca, pentru şansa oferitã colegial redactorilor revistei Cultura de a spune adevãrul despre trista lor întâlnire cu democraţia vârfurilor noii elite culturale. În momentul acela, chiar dacã aş fi scris în apãrarea colegilor, de ieri şi de azi, cuvintele mi-ar fi fost rãstãlmãcite. Nişte mari personalitãţi mici acreditaserã ideea cã sunt un carierist feroce, cã nu mã pot despãrţi de scaunul de preşedinte al Institutului etc.
      Ca sã nu mai vorbesc despre „apãrãtorii“ banului public, de care acum nu se mai preocupã nimeni. Şi fãrã de care, iatã, dovedim cã ne putem descurca. Şi tot în folosul culturii române, fireşte! Sigur, avem dificultãţi, dar, atât cât vom rezista economic, vom spune ceea ce credem, dând spaţiu pentru a se exprima şi celor a cãror opinie diferã de a noastrã. Dincolo de toate, experienţa aratã nu numai cã nici un bine nu rãmâne nepedepsit, dar şi cã, din fericire, nici rãul nu se poate face la nesfârşit fãrã consecinţe...